În perioada 6-11 decembrie a anului trecut am participat la cea de a 486-a sesiune a programului de pregătire şi dezvoltare profesională Salzburg Global Seminar. Tema celei de-a 486-a sesiuni a fost aceea a „Depăşirii Obstacolelor în Educaţie şi Creşterea Mobilităţii Sociale la nivel Global”. Pot spune că experienţa şi cunoştinţele acumulate pe parcursul acestei săptămâni, în ceea ce priveşte educaţia sunt remarcabile şi cu siguranţă îmi vor fi extrem de utile în activitatea mea de politician şi reprezentant al administraţiei locale.
Acesta este si motivul pentru care doresc sa împărtăşesc aceste informaţii şi poate împreună cu toţi factorii implicaţi în sistemul de învăţământ din ţara noastră vom reuşi să reformăm şi să dezvoltăm acest sistem şi să oferim copiilor şi profesorilor noştri instrumentele necesare pentru o educaţie de calitate, la cele mai înalte standarde ştiinţifice şi profesionale.
Din multitudinea de prezentări şi dezbateri din cadrul sesiunii am extras o serie de idei foarte pertinente ce se pot transforma cu uşurinţă în principii care pot sta la temelia oricărei strategii in domeniul învăţământului.
Ø In cadrul sesiunii s-au dezbătut 4 teme extrem de importante, teme care reprezintă de fapt problemele şi dificultăţile cu care se confruntă fiecare naţiune în ceea ce priveşte asigurarea unui sistem de învăţământ bazat pe calitate şi eficienţă: finanţarea, curricula, crearea de politici si strategii publice si tranziţia de la o etapă la alta.
Ø In ceea ce priveşte finanţarea educaţiei s-a căzut de acord asupra faptului că este imperativ necesar să înţelegem că trebuie alocat un nivel mai mare din PIB pentru învăţământ, deoarece acest lucru va determina creşterea nivelului educaţiei, a pregătirii profesionale a populaţiei, care va aduce în consecinţă la creşterea nivelului PIB prin la dezvoltarea economică şi socială a unei ţări.
Ø Să nu uităm ca media la nivel global a procentajului din PIB alocat educaţiei este de 4,7%, în condiţiile în care la noi în ţară nivelul acestuia, în acest an, nu depăşeşte 3% din PIB.
Ø De asemenea un procent mai mare din PIB pentru educaţie va determina creşterea nivelului educaţiei nu numai pentru elevii de top, dar si creşterea nivelului educaţiei pentru mase şi în special pentru copiii defavorizaţi.
Ø În acest sens, nu trebuie uitată problema salarizării cadrelor didactice, care reprezintă o problema spinoasă la nivel global. Pentru motivarea acestora, pentru creşterea statului şi a stimei de sine a dascălilor şi pentru un act de învăţământ de calitatea, s-a concluzionat că este necesară o remunerare corectă şi decentă a acestora. Din punct de vedere salarial profesorii ar trebui sa se situeze in top şi nu la baza ierarhiei de salarizare care este susţinută de la bugetul de stat, aşa cum se întâmplă în majoritatea tarilor slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare (inclusiv in Romania).
Ø În concluzie, investiţia in educaţie se întoarce întotdeauna în societate prin dezvoltarea economica a unei tari şi mai trebuie spus ca pentru o intervenţie eficientă şi susţinută nu este suficient să investim doar in educaţie ci şi in: transport (reţele de drumuri, mijloace de transport pentru elevi si profesori), infrastructură (construcţia de şcoli si licee in zonele sărace şi defavorizate), alimentaţie.
Ø Nu trebuie uitat faptul ca „Daca ne considerăm preţul educaţiei ca fiind mare ce putem spune atunci despre preţul ignoranţei!”
Ø În ceea ce priveşte crearea curriculelor pentru diferitele sisteme de învăţământ cred ca fiecare ţară trebuie sa găsească răspunsuri adecvate la următoarele întrebări: „Ce ar trebui sa ştie? Ce ar trebui sa fie capabili sa facă? si Ce ar trebui sa devina copiii noştri?”
Ø Este necesara identificarea cunoştinţelor si abilităţilor care vor asigura creşterea mobilităţii sociale şi reducerea obstacolelor în sistemul de învăţământ.
Ø În cadrul dezbaterilor s-a pus accentul pe importanţa educaţiei şcolare timpurie – educaţia preşcolara (grădiniţele) şi chiar educaţia pre-preşcolara. De asemenea, pentru obţinerea de rezultate concrete, este obligatorie creşterea nivelului cheltuielilor publice alocate educaţiei preşcolare şi pre-pre preşcolare din totalul cheltuielilor din PIB alocate pentru educaţie.
Ø Legat de principiul anterior, se impune necesitatea existenţei şi implementării unor programe de educaţie a mamelor si a părinţilor, programe ce vor stimula, in mediul familial, a necesitatea si importanţa educaţiei copiilor.
Ø Un alt aspect de reţinut este importanţa dezvoltării socio-emoţionale a copiilor – aşa-numita „educaţie soft”, precum şi necesitatea creării unei atmosfere propice studiului in unităţile de învăţământ, pentru a obţine rezultate.
Ø Pentru a face faţă unei economii globale aflată intr-o continuă expansiune şi transformare este imperativ necesară acumularea de cunoştinţe şi abilităţi care să permită dezvoltarea în rândul elevilor a unor competenţe globale.
Ø Ceea ce ar trebui sa ştie orice specialist şi creator de politici publice in domeniul educaţiei este faptul că cea mai competitivă abilitate a unui om, profesor, elev, salariat, este capacitatea de a şti cum să înveţe.
Ø În ceea ce priveşte pregătirea profesorilor şi a dascălilor este necesară crearea unei culturi la nivel naţional a pregătirii şi perfecţionării permanente a dascălilor, ceea ce presupune o dubla responsabilitate: a profesorilor, transpusă în disponibilitatea acestora de a se perfecţiona permanent şi a-şi îmbunătăţii în mod continuu abilităţile de predare, dar şi a liderilor politici, prin asigurarea instrumentelor politice, legale şi financiare, necesare pentru asigurarea si promovarea acestui principiu in sistemul de învăţământ.
Ø În privinţa dezbaterii privind oportunitatea unui sistem de învăţământ naţional centralizat sau descentralizat, concluzia mea în urma dezbaterilor şi a diferitelor modele educaţionale prezentate in cadrul sesiunii (modelul SUA, modelul chinezesc, modelul statelor latino-americane, etc), consider ca soluţia optima ar fi o centralizare a reglementarii si finanţării sistemului de educaţie si o descentralizare in privinţa furnizării educaţiei (ţinând cont de particularităţile culturale şi socio-economice ale fiecărei regiuni).
În acest articol nu am dorit să critic proasta gestionare a sistemului de învăţământ românesc, eşecul reformei din învăţământ sau să pun accent pe criza fără precedent în care se află acum acest sistem (eşecul de la BAC, lipsa unui număr suficient de cadre didactice, slaba salarizare a profesorilor, erorile în ceea ce priveşte calitatea actului de învăţământ, lipsa de infrastructură: de şcoli , licee şi grădiniţe din spaţiul rural, din zonele sărace şi defavorizate si nu numai) ci am dorit doar să prezint cele mai importante soluţii şi principii pentru dezvoltarea şi reformarea sistemul de învăţământ din ţara noastră, soluţii pe care le-am extras din aceasta frumoasa experienţă, numită Sesiunea 486 a „Salzburg Global Seminar”.
Sper ca măcar unele din aceste idei sa se regăsească pe viitor in politicile publice, strategiile şi legile care reglementează sistemul de învăţământ din Romania şi sper ca educaţia sa înceteze să mai fie cenuşăreasa sistemului public romanesc atât in ceea ce priveşte finanţarea, cât şi în ceea ce priveşte preocuparea actorilor politici care înfăptuiesc actul de guvernare.
De asemenea sper intr-o coeziune între toţi stakeholderii implicaţi în sistemul nostru de învăţământ: guvern, minister, opoziţie, partide politice, sindicate, profesori, elevi, studenţi, părinţi, şi mai sper ca următoarea lege a educaţiei şi următoarele strategii elaborate în acest domeniu sa fie o emanaţie a muncii şi eforului comun, a coeziunii tuturor actorilor implicaţi, pentru a transforma sistemul de învăţământ românesc într-un model şi o poveste de succes.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu